Ultima speranţă a generaţiei Mutu & Chivu. Preview: Bosnia – România.


Remember: Euro 2000. Ultimul turneu final din carierele lui Gică Hagi, Gică Popescu, Dorinel Munteanu, Dan Petrescu şi multe alte nume importante din istoria recentă a „naţionalei” României. Erau îmbătrâniţi. Deşi au avut evoluţii foarte bune contra Germaniei, Angliei şi chiar Italiei, „tricolorii” ne-au arătat că au trecut şase ani de la Mondialul American şi implicit peste ei. Iar prin faptul că i-am văzut pentru prima dată la un turneu final de seniori pe mulţi tineri „tricolori”, dornici de afirmare, putem vorbi despre un schimb de generaţii.

De fapt, dacă stăm să gândim mai profund, În Belgia şi Olanda a avut loc mai mult decât un schimb de generaţii. A avut loc un schimb de mentalitate. Datorită retragerilor în masă ale lui Hagi, Petrescu, Lupescu sau Belodedici – piese de bază în angrenajul „Generaţiei de Aur” – toată presiunea suporterilor echipei naţionalei, care nu-s deloc puţini, avea să apese pe umerii „debutanţilor” Mutu, Chivu, Lobonţ, Contra şi ceva mai târziu, Mirel Rădoi. Practic, dacă pornim de la premisa că Hagi şi Mutu au fost liderii propriilor generaţii, putem cataloga Euro 200 drept „Ultimul turneu final cu Hagi, primul turneu final cu Mutu”.

Revenim în prezent. Final de martie, 2011. Au trecut unsprezece ani. S-au schimbat patru selecţioneri. Zeci de jucători au fost convocaţi. Unii au profitat de acest prilej şi au rezistat. Alţii, hai să zicem mai ghinionişti, au rămas doar la statutul de „convocaţi”. Contra s-a retras, Rădoi s-a retras până ce pleacă Ionuţ Lupescu din staff-ul administrativ, Lobonţ prinde rar postul de titular la AS Roma, neacceptând deviza „Decât codaş la oraş, mai bine-n satul tău fruntaş”. Mutu şi Chivu au rămas. Ambii joacă la nivel înalt. Chiar dacă unul este campion al Olandei şi Italiei şi câştigător al UEFA Champions League, pe când celălalt este lider doar în patul Ioanei Popescu.

Sâmbătă jucăm ultima carte. Oricum şansele sunt infime, dar cică e bine să credem în orice firmitură. Nu spun că e ridicol să fii optimist. Ridicol e să fii optimist când nu e cazul. Nu poţi să mai speri la o victorie la Zenica contra Bosniei când tu nu eşti capabil să baţi Albania la tine acasă. Corolar, nu e prea ok nici să fii pesimist. Pesimisul îţi garantează, de cele mai multe ori, eşecul. Ideal e să fii realist. Să fii cu picioarele pe pământ. Fii optimist când trebuie să fii optimist. Iar când trebuie să fii pesimist, fii realist, raţional. În momentul de faţă suntem mai optimişti decât permite legea, ceea ce nu e bine deloc.

Nu pricep motivul pentru care noi, românii, nu acceptăm faptul că formaţia Bosniei e cu mult peste cea a noastră. Este trist, ştiu, şi mie mi se par prea „umflaţi” Dzeko et comp, dar tot rămân valoric peste noi. Nu-i putem compara pe Deac cu Pjanic, pe Florescu cu Ibisevic, nici pe Mutu cu decarul lui Manchester City, Edin Dzeko. Momentan suntem mai slabi decât ei, iar dacă vom susţine cu aceeaşi vehemenţă contrariul, uitând de partidele dezastruoase de anul trecut (fie că ne raportăm la meciurile oficiale sau la cele amicale, România a arătat mereu acelaşi lucru – NIMIC), vom căuta scuze pentru o nouă umilinţă, la un an şi jumătate de când o altă naţie ex-iugoslavă, sârbii, au lăsat o mare pată de sânge în istoria naţionalei României.

The URI to TrackBack this entry is: https://pedigree77.wordpress.com/2011/03/25/ultima-speranta-a-generatiei-mutu-chivu-preview-bosnia-romania/trackback/

RSS feed for comments on this post.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: